Salut! Sunt eu. Iti scriu de pe strada Singuratatii. La vreo 20 de Km de Barcelona. Aici, pe strada mea, 10 din 14 oameni sunt singuri.
3 dintre ei sunt asociati la clubul secret la care lucrez ( nu pot sa spun ca e secret). Vin aproape zilnic. Din singuratate. Unul are un ied pe nume Congo pe care-l scoate la plimbare si umple strada si parcul de vis-a-vis de cacareze. Iar cand iese fara Congo vorbeste singur si face el insusi ca o capra ( tot de singuratate).
Doi locuiesc cu parintele care le-a mai ramas.
Intr-un fel ciudat, simt ca ma integrez in aceasta strada de neintegrati. Ma simt la fel ca ei: intr-o eterna neintegrare, dar cine cacat vrea sa se integreze? Mi-a luat 5 ani de yoga si meditatie every damn day ca sa ajung la concluzia de la care pornisem: oamenii sunt niste idioti. Iubesc oamenii la nivel individual, pacat ca in grup se retardeaza. Nu mi-e clar de ce pentru ca nu am facut niciodata parte din vreun grup. Banuiesc ca de dragul apartenentei.
Iarta-ma, sunt deceptionata si n-am cui sa spun toate astea in afara de tine pentru ca stiu ca doar tu intelegi, din toata lumea asta mare pe care am strabatut-o, doar tu mi-ai inteles razvratirea si stiu ca simti la fel.
Fi-miu de 6 ani mi-a spus azi, dupa ce a vazut la televizor Barcelona in flacari, "Numai oamenii prosti isi doresc ca alti oameni sa moara." Il iubesc. E exact cum mi l-am dorit. Rebel din nascare. Neinduplecat.
Sunt trista. M-am asezat aici pentru ca mi-a mirosit a libertate. M-am inselat. Adevarul e ca nu-mi gasesc locul nicaieri si nici nu cred ca mi-l voi gasi prea curand.
Nu-mi spune ca sunt nerecunoscatoare. Nu ma plang. Stiu si pretuiesc ce am, dar uneori mi-e dor de "realitatea aia veche" ... atat.
Cu drag,
Ada T
