Câinele albastru

În fiecare zi văd câinele cel albastru.
Câinele albastru are un mar verde pe cap. Partea cea mai funny e că, oricât de mult i-aş da de mâncare, tot pătrat rămâne. N-am nici o şansă să-l tranform într-un câine cât de cât normal.
Am încercat să-l spăl, să-l vopsesc, a funcţionat până a doua zi când s-a albăstrit la loc.
Oricât ar alerga, s-ar scărpina, nu-i cade niciodată mărul cel verde de pe cap.
Îl întreb:
- Frate, care-i faza?
Se uită galeş la mine pentru că, ştiţi, câinii nu pot sa vorbească.
Vine lumea la mine acasă ca la muzeu ca să vadă căinele albastru, nu mai am intimitate, nu mai am viaţă din cauza lui. În stradă nu pot să-l arunc pentru că ar ajunge motivul de batjocură al copiilor din cartier.
Uneori mă enervez şi încep să zbier la cei ce vin să-l vadă:
- Ce aveţi, fraţilor?! N-aţi mai văzut câine albastru cu mere pe cap? Hai, acas'!