De pe vremea cu băncile

Mi-am adus aminte zilele trecute de toate şmecheriile pe care le făceam ca să nu mă duc la şcoală. În special atunci când ploua. Mă uitam pe fereastră şi mă hotaram " Nu mă duc pe vremea asta la şcoală." şi Începeau pregatirile: stăteam câteva minute bune cu fruntea lipită de calorifer, mâncam o bucată de cretă, îmi luam faţa răpusă din sertar şi mă duceam suferindă la mama spunându-i că îmi e foarte rău şi că deabia mă mişc.
Mergea şi pe partea cealaltaă: să fiu la şcoală, să nu mai am chef de stat, să bag o bucată de cretă şi să fac pe bolnava ca să mă trimită acasă.
Până ieri am fost convinsă că toată lumea a apelat la astfel de tertipuri ca să scape de şcoală şi mare mi-a fost mirarea când mi-a spus Catalin că el nici nu s-a gândit vreodată la aşa ceva.
- Adică tu n-ai făcut niciodată pe bolnavul ca să chiulesti de la şcoală?
- Nu.
- Nici măcar in clasele I-IV? Aia e perioada că din clasa a V-a încolo iţi vin minţile la cap şi pleci de la ore fără atâta deranj.
- Nu. Nici în classele I-IV, nici după.
- Păi ... tu eşti eroul meu.
Mai ales la povestea cu mâncatul cretei a rămas mască. Nu mi-a venit să cred că nu o ştie. Era o mişcare pe care o aplicam cu toţii. Era un fel de întrecere. Dacă te bătea gândul să pleci de la şcoală şi-l vedeai pe altul că balotează la cretă înaintea ta- Ţeapă! Ţi-o lua înainte, nu mai puteai să faci acelaşi lucru. Erai condamnat să rămâi la şcoală până la sfârşit. Groaznic!
Bun! Prin urmare: mai sunt şi alţii cu asemenea amintiri sau am fost printre singurii copii care s-au hrănit cu cretă ca să scape de corvoadă?